Pana la libertate

Tu ai avut vreodata un vis de libertate? Acea libertate care sa-ti permita sa atingi cele mai indraznete culmi, in care sa te simti maret si implinit, pentru care ai da orice si ai face orice sacrificiu, dar dupa ce l-ai atins sa spui: nu-mi pare rau, as face oricand acelasi lucru.

Daca da, atunci poate ai sa te regasesti in ceea ce urmeaza.

Simteam ca explodez. O nemultumire launtrica ma macina de multi ani si nu-i gaseam rezolvarea.

Ce Dumnezeu imi lipsea, de nu puteam sa fie si eu in rand cu ceilalti. Fusesem o eleva si o studenta buna, mereu apreciata, cu toate acestea nu reuseam sa-mi gaseasc un job ca lumea. O groaza de neinspraviti care habar nu aveau de nimic ocupau tot felul de slujbe bine platite, doar pentru ca erau pila lui cutarescu. Pentru mine nu se gasea nimic si asta ma aducea la disperare.

Avusesem mai multe slujbe neimportante si ocazionale. Una care era mai acatarii o pierdusem dupa vreun an, fiindca pe postul ala a venit ginerele directoarei. Ma trimisesera zambind la biroul de somaj.A dracu’ somaj, atat cat a durat nici ca am reusit sa gaseasc ceva de lucru.

In schimb, in timpul ala ma cufundasem in introspectie. Mereu ma intrebam Oare ce vreau cu adevarat? Si daca vreau ceva, ce ar trebui sa fac pentru asta? Imi sunau in minte mereu intrebarile astea.

Noroc de studentii de la limba greaca cu care ma imprietenisem, ei ma mai scoteau din starea care eram. Aveau un mod interesant mod de a privi viata, mai poetic, mai lipsit de griji, iar optimismul lor imi dadea energie. Ii iubeam pentru asta si le cautam compania.

Se terminase si somajul, facusem un fel de conventie cu o firma, sa para ca are o slujba. De fapt n-aveau nevoie de mine, era doar o formalitate. N-a durat mult si firma a intrat in faliment. Erau vremuri grele pentru toti si nu mai facea nimeni angajari.

Zilnic frunzaream infrigurata ziarele dar nu gaseam nimic pe care cat de cat sa ma pliez cu ce stiam sa fac. Mai lucrasem cu publicul, stiam limbi straine, ma descurcam bine cu calculatorul.

De altfel, partea asta cu calculatorul o privisem ca o provocare inca din studentie. Pe atunci aproape nimeni nu avea acasa asa ceva. Erau abia la inceput.

Cursul de programare din facultate ma daduse practic peste cap. Dificil si incitant, imi atrasese atentia si ma facuse sa-mi doreasc sa stiu mai mult. Nu reusisem sa iau examenul din prima, de altfel putini erau cei care reusisera asta.

Mi se parea ciudat, sa ma atraga atat de mult si totusi sa nu-i dau de capat. Iar l-am picat, a doua oara. Ce naiba, ceva nu-i in ordine, unde gresesc? Raspunsul la intrebare a venit brusc, ca un declic, cand circulam pe holurile facultatii. Asta e! Asa trebuie sa gandesc rezolvarile.

La urmatoarea sesiune, priveam cu atata emotie in carnetul de student in care scria Programare 10(zece), incat nu auzeam intrebarea profesorului Ai vrea sa faci niste cursuri facultative de informatica?

Da… sigur, am raspuns automat, balbaindu-ma. Profesorul a zambit atunci:  Ok, e in ordine!

 Dar si asta trecuse, a fost demult.

Acum cautam un job, un afurisit de job din care sa se poata trai. Frunzaream in continuare rubrica de angajari… muncitor necalificat, dansatoare… secretara de facultate. Hai ca asta ar merge. Nu era ce voiam, dar era un job.

Am castigat interviul in fata multor concurente, tocmai fiindca remarcasera cat de bine ma descurcam cu calculatorul. Era bine pentru moment.

Apoi am constatat ca, ce trebuia sa fac era plictisitor si de uzura, programul era infernal si ajungeam noaptea acasa, salariul mult prea mic sa pot supravietui, iar seful se uita urat de dupa ramele ochelarilor, fiindca ii parea lui ca a gasit niste lucruri in neregula. Un tip fara scrupule care avea talentul sa ma terorizeze psihic, asta sub aparenta de jovialitate. Oricum mi-a spus ca ma da afara cu prima ocazie.

Lucrurile se precipitau, relatiile cu colega de serviciu si cu seful erau din ce in ce mai proaste, aproape ma ingrozeam ca trebuie sa merg a doua zi la serviciu. Si damn it! afurisitul ala de soft pentru inscrieri la admitere se bloca mereu, drept cand aveam mai multa treaba si ah, ce as fi vrut sa stiu ce sa-i fac, sa nu-l mai deranjez mereu cu telefoane pe programatorul care il facuse.

Era bine totusi ca acesta era amabil, imi raspundea de fiecare data si imi spunea ce sa fac, ba mai mult venise de mai multe ori sa ma ajute, cand ceva nu mai mergea si nu ma descurcam singura. Eram mereu recunoscatoare pentru asta, bine ca mai exista oameni care au suflet. Si Doamne, softul acela era atat de fascinant.

Stateam mereu langa programator, cand venea sa modifice cate ceva, si priveam fascinata usurinta cu care acesta intervenea in liniile de cod, care pe mine ma derutau total. Era total diferit de ce invatasem candva, cu ani in urma. Imi dadeam seama ca din nou vremurile o luasera inainte.

In fine, zilnic serviciu, inscrieri, rapoarte, hartoage, telefoane, studenti, profesori, note, tot ce putea fi intr-un secretariat. Deja nu mai aveam viata personala si uitasem cum e sa iesi in oras sa te plimbi. Nimic in afara de munca, certurile cu colega, teroarea sefului si ai mei din familie care sunau la serviciu disperati la 11 noaptea: Tu nu mai vii acasa?

Si iarasi destinul imi iese inainte. Calculatorul acela de la serviciu, avea ceva fascinant… Internetul. Oricum eu nu aveam acasa asa ceva, asa ca in rarele ocazii cand prindeam o clipa libera cautam avida informatii, muzica, poze, tot ce as putea sa stiu.

Brrrr, perioada de admitere, dosare, aglomeratie, candidati, parinti, profesori.

Uite-te pe site la astia de la universitatea de stat, sa vezi cum stau cu inscrierile, ca ne iau toti candidatii. Vocea era a prodecanului si mi se adresa.  Ma uit imediat si va spun, a venit raspunsul, oricum nu putea fi altul.

 Universitatea de stat…. facultati…. litere, geografie, economie “aici trebuie sa ma uit sa dau un raspuns”… mai departe… biologie, informatica “hai sa intru putin aici, sa vad cu ce se mananca”, clic pe ea si STOP!

Anunt mare pe site: Facultatea de informatica face inscrieri la a doua facultate, pe baza mediei de licenta de la prima facultate. Candidatii vor fi admisi daca media de licenta este cel putin egala cu a ultimului candidat care a sustinut examen de admitere.

Incepusem sa respir sacadat din cauza emotiei. Admiterea pe baza de dosar era un lucru rar pe atunci, toate facultatile de stat dadeau inca examene de admitere. Media de licenta din prima facultate era destul de mare, fusesem o studenta buna,… aveam sanse.

Emotia m-a cuprins si nu-mi mai reveneam, sefii vorbeau, colega vorbea, candidatii erau buluc la intrare, faceam inscrieri, butonam ca o disperata inscrierile in calculator, telefoane….. Doamne ce-ar fi daca….gandul imi incoltise in minte si prindea contur. Cum naiba sa fac, eram prinsa de dimineata pana seara la afurisitul ala de job si perioada asta incarcata cu admiterile, dincolo inscrierile se inchideau peste 2 zile…. rotitele in mintea mea se invarteau nebuneste… Ah, si taxa de scolarizare, de unde naiba iau atatia bani, fir-a-r sa fie… trebuie sa fiu proasta sa scap ocazia…. ganduri, framantari.

In cele din urma acasa, ma hotarasc sa-i spun mamei. Intotdeauna mama a crezut in mine si m-a sprijinit din toate puterile. Mama, dar taxa… de unde….

Tu vrei? a venit raspunsul mamei. Da, sigur, dar cum ne vom descurca?

Nu te gandi la asta, tu inscrie-te!

Cautam cu infrigurare copii, diplome, buletin… le inghesuiam intr-un dosar…. si banii de inscriere… Doamne au venit la momentul potrivit, tocmai terminasem de tehnoredactat in weekend-ul trecut o lucrare de diploma.

Mai ramanea sa-l depun, cum fac cu seful?… eu sunt toata ziua blocata cu inscrierile, cum fac sa am un moment liber sa-mi depun dosarul, nu-i departe sediul facultatii de aici, mi-ar ajunge o jumatate de ora.

Domule decan, m-ati putea invoi pentru jumatate de ora, trebuie sa rezolv o problema personala?

Du-te! mi-a spus acesta, fara sa-si ridice privirea din hartii.

Am zburat afara pe usa, intr-o mana tineam sacosa in care ascunsesem dosarul de inscriere, sa nu stie careva ce fac.

Aproape am alegat pana la facultate, am intrat buluc in secretariat, acolo plin de oameni care intrebau diverse lucruri. Doamna secretara, vreau sa ma inscriu si nu am timp sa stau, am fugit pentru putin timp de la serviciu, spuneti-mi unde sa ma duc pentru inscriere?

Secretara ma privi cu amabilitate si ma indruma spre sala unde se faceau inscrierile.

Acolo, un tip slabut, negricios, unul din cadrele didactice cum aveam sa aflu mai tarziu, ma privi cu simpatie si ma ajuta sa-mi completez formularele. Zambea cand vedea cat sunt de emotionata. Ai o medie buna la licenta ai multe sanse sa intri.   ”  Multumesc, asta vreau si eu, sa intru!.  “

E ok dosarul, mai putin certificatul medical, trebuie vizat la policlinica pentru studenti si elevi!

Doamne asta mai lipsea, cand mai rezolv si asta si maine se incheie inscrierea?

Aproape ma agatasem de el si spuneam: Nu se poate sa ma trimiteti cu dosarul inapoi!   Imi venea sa plang.

Hai lasa, ca ai sa rezolvi cumva, uite cum facem: iti primesc dosarul si scriu pe el ca nu ai certificat medical. Il iei pe cel care l-ai adus si ii pui maine dimineata o viza la Policlinica pentru studenti.

Nu-mi trebuia mai mult, era o chestiune de cateva ore pana a doua zi dimineata. A doua zi era sambata, programul la serviciu incepea oficial la 9, cu toate ca ceilalti veneau de la 8, fiindca era o perioada foarte incarcata.

La 7.30 eram prima la usa cabinetului doctoritei de la Policlinica pentru studenti. Se facuse 8, apoi 8.30 si doctorita intarzia. Stateam ca pe ghimpi, intarziam la serviciu, ca sa nu mai spunem ca oricum incalcasem conventia neoficiala de a veni de la 8. Doamne daca, ar veni acum, in 10 minute as depune certificatul la facultate si as ajunge la timp la serviciu.

Doctorita intra pe usa, zambi si mi se adresa direct mie: Daca vreti doar o viza rezolvam imediat!

Doamna, va iubesc! i-am spus si am alergat afara din policlinica, spre facultate. Am fugit spre sala unde se depuneau dosarele, acelasi tip amabil de ieri ma intampina zambind: E gata, dosarul e complet. Ai cam 90% sanse sa intri!

 Uraaaaaaaaaa, reusisem! restul nu mai conta….

Ce a urmat dupa aceea a fost ca o poveste pentru mine, mai ales privirile holbate ale sefului, caruia nu-i venea sa creada cand i-am depus demisia pe birou, fiindca sperase ma dea afara cand voia el.

Apoi mai tarziu, in toamna, zambetele calde ale noilor mei colegi de facultate, inteligenta si marinimia acestor tineri, care aveau curaj, aveau sperante, aveau vise si erau liberi . Iar eu eram libera si aveam un vis ca si al lor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *